Acele basme, seci
Mi-e gol şi sufletul de tine
Şi nu mai plânge-n veci!
Mi-e teamă de iubire
Şi de a nopţii şoaptă
Mi-e dor sa tremur toată
La a lumii poartă!
Mi-e amorul gol
Şi când nu te cunosc
Mi-e inima zidită
De... omenesc!
Mi-e gri obrazul
De clipa în care sunt
Mi-e pironit şi suflul
De... pământ!
Mi-e trist sa mă apropii
Da-i prea târziu
Ai să dispari străine
Va fi pustiu!
Venind letal spre mine
Al iubirii fulger… se opri.
Liniștea dulce pe buze domni.
E el! E un înger!
Nebun ridică ochii spre Cer
Titanicul înger cu aripi de fier… și așteptă
Istericul sărut se zbătea între noi
Necunoscând un suflet plin de noroi.
Eretice gânduri dezbrăcate de suflu și reci… de la ploi.
Printre absente gânduri
Mă așteaptă toamna
Unui suflet printre rânduri.
Nu mă cunoaște lumea,
Doar îmi gonește iubirea.
Certată, șoapta mea
Între ruine – tic-tac – inima.
Șifonierul e gol
Călcătorul s-a stricat
Cotidian și banal
Depravat.
Jertfind plăceri adânci
Pe malurile mării,
Plângând mărginiri
Tiptil, izbit de stânci.
Blugii de pe sofa
Nu mai există
Miros de chihlimbar
Și buze triste.
Răsfoiesc pagină după pagină
Și nu întreb nimic.
Căldura și frig,
Paragină.
Pe când să-ntorci a ta privire
Nu va mai fi "mântuire".
Un “eu” care se zbate în zadar,
Parfum sumar.
Trădat-ai zână a noastră lume
Pentr-o clipă doar în spume.
Doar eu îți citeam în stele,
Doar eu scriam pe ele.
Nu poți spune că iubești
Când de trădare îmi citești.
Nu mă alunga ca pe-un străin
Când știi c-al nost' "noi" e divin!
Am iubit o umbră-n zi
Și-n noapte deunăzi.
Ai fost, o, zâna mea
Devenit-ai muza mea.
O, scumpe taine ne iubesc
Pentru cine eu zâmbesc
Ai fost cuvântul ce-a lipsit.
Nemărginit.
O, strigă Cer și glăsuiește
Iubirea de mi-o domolește!
Ia-mă Soare din a clipei lumi!
Cu-ale sale grele aluviuni.
Pune-ți mâna pe-al meu suflet
Atinge-mi privirea c-un cuget.
Fii zid împotriva normalității
Nu ne lăsa în voia sorții.
Rece sunt și rece simt
Devenit-am doar un Timp-
Infinit cu-nceput ș-apus
În care zac: M-am dus...
Unde te-ai dus, o Timp nebun?
A mea iubire zace acum,
Cuvintele se bat cu scrum,
Scrum nocturn.
Nu m-am dus, ci am murit
Din ale noastre lumi dorit
Întoarcerea-i o filă ruptă...
Abruptă.
Și pentru un cuvânt șoptit ușor
Mă faci să cred printre liane.
Mai bine strig după ajutor
Decât să iți iau inima în palme.
Cuvântul nostru din adânc
Va sta ca temelie;
Oh, stai să-l crestem ca pe-un prunc
Acum și pe vecie.
Nu-mi cere să rămân ,
Să ne "zdrobim" sub glie ,
Nu-mi cere să spun azi
Că "te iubesc" și mâine!
Nu, nu vreau să-ți doresc nimic,
Doar un timp de "tu-și-eu";
Nu, nu vreau să-ți cer nimic,
Doar promisiunea unui "tu și eu"...
Un "tu" sorbit de idealuri
Un "eu" pierdut printre valuri
Un gând smintit ce ne unește
Cuvântă cuvânt... și ne iubește!
Am sculptat cuvântul nostru
Sus, pe sufletu-ți de ceară
Citește-l înger și grăiește,
Viitorul de ni-l prorocește.
Cu vocea de un alb strident
Ai pus pe zâmbet doar cuvinte
Nu-s înger, ci un fulger iminent
Și fără ținte…
Doar un "noi" a mai rămas
Acum, în ceasul nost' de taină,
Înger ai fost și nu te las
Să zbori fără a sfintei haină.
Același mers neîntinat
De ale vieții gânduri
Același zâmbet sidefat
Și printre rânduri.
Același alb și negru
Pe trupul de corb
Văzând integru
Un suflet orb.
Același crud tipar
Pe schițele iubirii,
Peste un amor barbar
Ne privim ecumenic.
Același înger de lut
Vorbind în amurg:
"Iubirea-i vis acut
În aerul de burg"
Același răsărit
Ce mângâie cu raze dulci
Un trup avid și mărginit
Unde te duci?
Același întuneric
Domnind prin casa pală,
Sunt rece și-ți zic:
Mă-ntorc în lumea-mi goală.
Același dulce noi
Ce strigă după viață,
Am să-ți topesc cu ploaia
Și inima de gheață!
Același clar-de-lună
Pe fața-mi sărutată
Îți mulțumesc și-i una
Iubirea-ți adorată.
