Duet

 

  

Chiar nu mai contează unde işi ţine mâinile

Mirosul său pe buze mi se aşează

Ascut durerea de parcă mi-e dor să te înţeleg

Conjug un verb şi iţi ascult iubirea

Dar, numai noi

Căzuţi printre probleme de tifon

Spune-mi mai bine că mă iubeşti

Să-ţi văd doar mâinile, nu unde eşti.

Întinde-te spre ceaţa mea de mentă

Dementă sunt că încă te iubesc

Poate îmi cer iertare din decolteul literei

Şi de-ai silabisi nu te-aş ierta

Poate am învăţat să nu mă doară pasul tău

Ochi vii staţi zid şi nu-l lăsaţi să treacă

Chiar dacă noi, ca două asonanţe

Vom reusi sa fim doar în trecut

De aceea, te rog întoarce-mă

Întroarce-te gând bun pe buze dimineaţa

Şi crede-mă, chiar nu va mai conta unde-ţi vei ţine mâinile.

Trecut

               

                                                     

 

Adesea imi invadezi în cuget şi în simtire

Nepasător de răul din mii şi mii de voci

Dorinţa ta de amic răzvrătit,

Ramane un capriciu ş-un leagăn de iubire.

 

Mă înec în negură.

Simt ca pier în dor!

Mireasma trandafirilor şi odă a naturii

Rămâi cu mine!

Neînsemnaţi în lumea asta cu străjeri,

Străpungem călcâie pe veci osândite.

Din spini doar suspinul se conjugă.

Trandafirul stă drept în furtună,

 

A fost.

Abstract deşi dulce

                                    

Dacă ne-am iubi in ploaie

Ar aparea curcubeul!

Nu mi-ar păsa de nimic

Dar 

Gândul nu-mi dă pace.

Există între palmele noastre şi iubire şi ace!

Ologului meu suflet

Răstit, îi cos o părticică

   Şi tac

Gonind după iubire!

Elogiind ma joc tăcută in noapte.

  

Clepsidra este spartă.

Acum e doar destinul:

Timpul ca o frumoasă adie in rochie de seară.

Adesea veninul are-un dulce gust!

Lumina şi noapte si felinare deoparte.

Iubirea tiptil ,,apare” în şoapte,

Nepăsătoare şi rece.

Viaţa în imagini

 

Iubiţi!

La o primă vedere totul se scaldă în banal, în tristă melancolie. Viaţa e gri şi colţuroasă, zgârcit de roz. Gândim ştrengar ca timpul aproape invizibil, stă în loc. 

Iubim nebuneşte şi întelegem absenţa interminabilei “stări de diamant”. Pustiul inimilor zâmbeste pentru că răzbim să fim vii. De ce? De ce atâtea necunoscute într-o ecuaţie atât de simplă? Pentru că suntem oameni …şi trăim! Un fir de fericire pluteşte interminabil în sufletele noastre.

E lumina care aproape că arde întreaga fiinţă de un verde viu.

Omul ce niciodată nu a întrebat mărunţişuri efemere nu mai există, sau e închis un lumea de piatră a erei lui.
Orice pasăre zboară şi zâmbeşte pentru a atinge imposibilul, nemurirea, Pasărea Phoenix. Cenuşă… renaştere… argint viu.
Fiecare picatură de iubire de un cristalin electric ne scoate din minţi orice undă de ură sau obosită tristeţe.
IUBITI!!!